În comuna Bălilești, la câțiva kilometri de Mioveni, noroiul a devenit rutină. După lucrările la gaze și canalizare, mai multe drumuri din sate au rămas „zob”, iar ploile și ninsorile au transformat străzile în șanțuri adânci, pline de apă. Localnicii spun că se luptă zilnic să ajungă la serviciu, la magazin, la școală sau la biserică, iar mașinile sunt lăsate în curți pentru că se strică prea repede pe drumurile distruse.
Documentarul video publicat împreună cu acest articol surprinde exact realitatea pe care oamenii o descriu de luni întregi: ulițe fără strat de piatră, porțiuni cu noroi până la gleznă și bălți care „înghit” roțile. Pentru unii, drumul până la asfalt a devenit o probă de rezistență.
„La noi civilizația n-a ajuns încă”
Comuna Bălilești are șapte sate și peste 3.600 de locuitori. Mulți dintre ei fac naveta spre uzina de automobile de la Mioveni sau către orașele din zonă. În teorie, distanța până la locurile de muncă nu e mare. În practică, oamenii spun că timpul, nervii și banii se pierd în noroi.
„Drumurile n-au fost niciodată grozave, dar nici așa. După lucrările de canalizare și gaze, nu le-a mai reparat nimeni”, spun localnicii care apar în documentar. Iarna și ploile au amplificat problema, iar unele străzi arată ca o mare mlaștină, în care pietonii încearcă să-și caute loc printre șanțuri.
Sebastian, 12 ani, și drumul spre școală:
Unul dintre cele mai puternice momente din video este povestea lui Sebastian, elev în clasa a șasea. Stă în satul Poenița, iar drumul până la școala din centrul comunei nu înseamnă doar distanță, ci și risc.
Copilul spune că, pentru a ajunge la drumul principal, trece printr-o zonă pustie, pe lângă grădini, iar în unele zile o ia „prin gârlă”, printre apă și noroi. „De pericole mă apără câinele meu, Lupu”, povestește el. Câinele îl însoțește până la șoseaua principală și se întoarce apoi singur acasă.
Tatăl băiatului vorbește, la rândul lui, despre cât de greu le este: încălțăminte distrusă, haine murdare, oboseală și sentimentul că nimeni nu vede, cu adevărat, ce se întâmplă pe aceste ulițe.
„Mi-e rușine când ajung la serviciu plină de noroi”
Nu e doar disconfort. Pentru unii, e umilință. O femeie intervievată în video spune că îi este rușine când ajunge la muncă murdară până la genunchi. Un alt localnic, bătrân, explică dificultatea de a ajunge la biserică: mersul pe jos e periculos: ,, Nu am putut să merg pe drum, am luat-o pe șanț”
Pe scurt, noroiul nu mai e o „problemă de moment”. E o barieră zilnică pentru copii, părinți, vârstnici și pentru oricine trebuie să iasă din gospodărie.
Protest „la impozit”: oamenii vor să nu mai plătească
Dincolo de nervi și nemulțumire, în comună se vorbește tot mai des despre o formă de protest: neplata impozitelor. Unii localnici spun că se gândesc să nu mai achite dările către primărie „până se trezește cineva”. În documentar, o femeie afirmă că nici nu vrea să se mai ducă să vadă cât are de plată: „De ce să mai plătesc?”
E un semnal clar de ruptură între comunitate și administrație: când oamenii ajung să simtă că nu primesc nimic înapoi pentru banii lor, încrederea se duce rapid la vale.
După utilități, drumurile au rămas în urmă
O temă repetată de localnici este aceeași: „au venit utilitățile, dar drumurile au fost lăsate praf”. În mod normal, după astfel de lucrări, refacerea carosabilului ar trebui să fie parte din proiect sau să existe un plan clar de reabilitare. Oamenii spun însă că, în multe zone, repararea nu s-a mai făcut sau s-a făcut insuficient, iar acum orice ploaie transformă totul în noroi.
În plus, unii localnici susțin că pe site-ul primăriei nu apar clar proiecte de asfaltare în derulare sau termene concrete, ceea ce îi face să creadă că situația va rămâne la fel „mult și bine”.
Despre administrație: între răspundere publică și realitatea din teren
Comuna este condusă de primarul PSD Victor Cătălin Turturică, iar în Consiliul Local există majoritate care poate susține deciziile administrației. Localnicii intervievați spun că în timp ce ei își distrug mașinile, își murdăresc hainele și își pun copiii în situații riscante, soluțiile întârzie.
În documentar și în comunitate apar și discuții despre declarațiile publice de avere ale primarului, pe care unii localnici le invocă drept contrast față de viața lor de zi cu zi. Pentru orice referire exactă la bunuri, cea mai corectă abordare jurnalistică este citarea directă a documentelor publice (declarație de avere/declarație de interese) și prezentarea lor factuală, fără interpretări sau acuzații.
Întrebările care rămân (și la care oamenii așteaptă răspunsuri)
Ca să fie clar unde se rupe lanțul responsabilității, sunt câteva întrebări simple, pe care le poți include la finalul articolului și pe care le poți adresa oficial administrației:
Care este planul concret de refacere a drumurilor afectate de lucrările la gaze și canalizare? Există garanții/obligații contractuale pentru refacerea carosabilului după lucrări? Cine le execută și în ce termene? Ce sume au fost alocate în 2025–2026 pentru întreținere și reparații de drumuri comunale și sătești?Care sunt străzile prioritare și ce criterii se folosesc (școală, dispensar, densitate, acces la servicii)? Când vor vedea oamenii un calendar public cu etape și termene?
O comunitate care cere, de fapt, normalitate
În Bălilești, oamenii nu cer „lux”. Cer un minim de normalitate: drumuri practicabile, siguranță pentru copii, acces pentru ambulanță, pentru mașini, pentru bătrâni. Cer ca după utilități să rămână ceva bun, nu o capcană de noroi.
Documentarul de 5 minute e o radiografie sinceră a unei comune în care infrastructura a rămas în urmă, iar răbdarea oamenilor s-a terminat. Până la o soluție reală, noroiul rămâne, zi de zi, „semnătura” unui loc care ar fi trebuit să fie demult conectat la civilizație.
